Cuvintele nu sunt doar sunete.
Sunt energii cu vibrtaii care ating. Și uneori dor. Alteori vindecă. Dar întotdeauna lasă o urmă.
Trăim într-o lume în care gluma a devenit armă, iar râsul uneori maschează o rană deschisă. Am ajuns să ne jignim ca formă de afecțiune, să aruncăm cuvinte grele în joacă, fără să ne dăm seama că unele inimi nu știu să se apere.
De câte ori nu am auzit:
„Ce, draga, ești nebună?”
„Nu ești normală!”
„Măi prostule, Poate îți vine mintea la cap…”
Dar de ce vedem „nebunie” în cine nu gândește ca noi? De ce trebuie să traducem unicitatea celuilalt în „anormalitate”? Cum ne-am obișnuit să ne privim prin lentile înguste, care judecă, în loc să iubească?
Cuvinte precum „proasto”, „aiurito”, „prostule”, „nebuno, sunt bombe energetice pe care le aruncăm inconștient în spațiul altuia. Și poate ne amuzăm o clipă, dar în acel suflet, în acea vibrație, se produce o fisură.
Un om sensibil nu-ți va spune că l-ai rănit. Va zâmbi, poate, dar inima lui va păstra o cicatrice.
Asta nu e despre a deveni fragil. E despre a deveni uman. Despre a ne trezi conștiința și a simți puterea reală a cuvintelor noastre.
Pentru că da, fiecare cuvânt are o frecvență. Și ceea ce rostești te înalță sau te scade. Îți întărește câmpul energetic sau îl lasă vulnerabil.
Eu aleg, din iubire, să fiu atent. Aleg să spun:
— „Iubita mea, câtă lumină e în tine.”
— „Draga mea, ce frumos simți.”
— „Te văd. Îți văd sufletul. Și îl onorez.”
În loc de „Ești nebună” — aleg să spun „Ești unică”.
În loc de „Aiuritule” — spun „Ești surprinzător”.
În loc de „Nu ești normal” — spun „Te văd, chiar dacă nu înțeleg tot ce ești.”
Pentru că fiecare om este o poveste sfântă. Și când vorbim cuiva, vorbim cu acea poveste.
Cuvintele nu sunt doar sunete care zboară, sunt vibrații care nasc realitate. Ele pot deveni adăpost sau sabie. Mângâiere sau judecată.
Alege-le cu conștiință. Alege-le cu inimă. Alege-le ca și cum, prin ele, ai atinge inima lui Dumnezeu din celălalt.
Nu te mai întreba de ce ți-e greu, dacă îți sabotezi liniștea prin ce spui. Nu te mai mira că te simți confuz, dacă îți cobori singur frecvența.
Spune-ți adevărul, dar fă-o cu iubire. Spune ce simți, dar alege să nu sfâșii. Pentru că uneori, cuvintele noastre pot deveni rugăciuni. Sau tăieturi. Și într-o lume deja rănită, poate cea mai mare vindecare e să vorbim cu blândețe.
Alege să fi balsam, nu bisturiu.
Vorbește ca și cum cineva sensibil te aude. Poate chiar tu ești acel cineva.
Cuvintele care poartă lumină, care susțin, care mângâie, au o vibrație ridicată peste 300 Hz și acționează subtil, dar profund în structura noastră energetică. Acolo locuiesc frecvențele curajului, ale deschiderii, ale iubirii necondiționate. Sunt cuvinte care ridică nu doar starea unei zile, ci sufletul întreg al celui care le rostește și al celui care le primește.
Nu e vorba de o exagerare spirituală, de teamă sau de rigiditate mistică. Este vorba de igienă energetică. De grijă față de sufletul tău.
De curățenie în vorbire și sacralitate în exprimare.
E vorba despre respect — față de tine, față de cei dragi, față de necunoscutul pe care-l întâlnești într-o zi aparent banală.
Despre a nu mai împrăștia haos și tulburare în jurul tău — nici măcar în joacă, nici măcar „în glumă”.
Cuvintele nu sunt simple expresii. Cuvintele sunt energie. Sunt viață. Sunt direcție.
Tot ceea ce rostești devine realitate subtilă. Se propagă, se întoarce, modelează. Creezi prin ele. Și ceea ce creezi, trăiești. Pot avea efectul boomerang.
Alege cuvintele cu inimă trează. Cu înțelepciune, nu cu grabă. Cu prezență, nu cu oboseală. Fii atent la ceea ce lași în urmă prin ceea ce spui.
Pentru că fiecare cuvânt e ca o sămânță. Și universul, în tăcerea lui, o va face să rodească.
Mari înțelepți, mistici și sfinți ai lumii ne-au spus același adevăr — fiecare în limbajul vremii lui:
Isus a spus că „la început a fost Cuvântul, și Cuvântul era Dumnezeu”.
Arsenie Boca ne amintea cu blândețe și forță: „Cuvântul odată rostit prinde viață în văzduh și lucrează.”
Și atunci, dacă vrem să simțim prezența divină mai aproape, dacă vrem să ne întărim câmpul energetic, dacă dorim să deschidem noi porți de posibil în viața noastră, poate că e timpul să rostim altfel de cuvinte.
Să alegem cuvinte înalte, cuvinte curate, binecuvântătoare. Să rostim cuvinte care ne apropie de Dumnezeu, nu care ne îndepărtează de sufletul nostru. Cuvinte care ne deschid spre Univers, spre miracole, spre adevăr. Cuvinte care creează punți între oameni, nu prăpăstii.
Pentru că atunci când rostim cu iubire, cu blândețe, cu prezență, ne transformăm viața. Ne transformăm pe noi.
Cuvintele ne pot elibera de limite, ne pot ridica din frică, ne pot repoziționa în fața destinului cu demnitate.
Și poate cel mai frumos dar este că, atunci când alegi să vorbești cu lumină, în jurul tău încep să înflorească și alți oameni.
