Rana invizibilă a fiicei fără tată
O femeie care a crescut fără prezența tatălui nu trăiește doar absența unei figuri masculine, ci trăiește o dezorientare afectivă profundă. În harta sa sufletească, iubirea nu are un contur clar ci mai degrabă o amintire vagă a unei iubiri neprimite.
Din punct de vedere psihogenealogic, tatăl nu e doar un om. El este simbolul prim al energiei masculine sprijin, validare, protecție, direcție.
Când lipsește, fata pornește inconștient în căutarea lui în fiecare chip de bărbat pe care îl va întâlni. Dar căutarea nu este conștientă este o replicare a unui gol moștenit, o constelație interioară care se reactivează dintr-un loc rănit.
Așa ajunge să atragă nu bărbați din împlinire, ci din nevoia nevindecată a fetiței din ea.
Uneori vin bărbați reci, absenți, distanți ca și cum viața i-ar spune: „Privește, încă ești acolo, în copilărie.”
Alteori vin cei moi, nesiguri, pasivi iar ea devine din nou protectoarea, mama, salvatoarea. Ea, copilul neiubit, devine adultul care iubește prea mult.
Pentru că nimeni nu i-a arătat cum se simte să te odihnești în siguranța unui braț bărbătesc sănătos. Nu cunoaște echilibrul. Trăiește iubirea în extreme. Prea repede. Prea distant. Prea prezent. Prea absent.
Și, cel mai dureros adevăr: continuă să atragă băieți în trupuri de bărbați. Nu pentru că nu ar merita mai mult, ci pentru că în inconștientul ei, ea încă îl caută pe tata.
Nu vrea doar un partener.
Vrea îmbrățișarea unui tată într-un trup de iubit.
Vrea să fie văzută. Aleasă. Purtată în brațe de o prezență fermă, dar blândă.
Dar nu știe cum să ceară fără să se piardă.
Nu știe cum să primească fără să se rușineze.
Nu știe cum să fie iubită fără să devină altcineva.
Și drama adevărată e că, de multe ori, confundă iubirea cu trauma familiară. Cu acel „nu te pot iubi cum ai nevoie” pe care l-a primit prima dată de la tatăl său.
Oferă inima bărbaților care nu o aleg. Joacă roluri pentru a fi iubită. Se micșorează. Se transformă. Se mulțumește cu firimituri. Le spune ospăț pentru că sufletul ei a fost înfometat de atâta absență.
Ajunge epuizată, cu inima în genunchi, întrebându-se dacă e ea problema. Dar nu e. Nu a fost niciodată.
Problema nu e că nu e suficientă.
Ci că a învățat de mică să se îndoiască de propria valoare pentru că tatăl, cel care trebuia să-i spună cât de mult contează, a fost tăcut, absent, rătăcit sau prea rănit ca să ofere iubire.
Și totuși… ea îl protejează.
Îi acoperă absența cu scuze. Îl numește rănit, ocupat, neînțeles. Refuză să rostească acel adevăr greu, dar eliberator:
„M-a durut. Prezența lui lipsită sau lipsa lui totală m-a durut.”
Dar abia când spune acest adevăr începe vindecarea.
Abia când încetează să mai joace roluri și se întoarce spre copilul din ea cu blândețe, începe să atragă dintr-un spațiu de întregire, nu de rană.
Și atunci apare alt tip de bărbat.
Unul care o vede.
Unul care o alege.
Unul în fața căruia poate fi femeie – nu mamă, nu terapeut, nu salvatoare.
Odată ce face pace cu imaginea tatălui așa cum a fost –și îl așază, în inimă și în arborele său genealogic, la locul lui devine liberă.
Liberă să iubească.
Liberă să fie iubită.
Fără să ceară iertare pentru cine este.
