Stigmatul – Prețul normalității
Grecii, care se pare că erau foarte pricepuți în utilizarea mijloacelor de comunicare vizuală, au dat naștere cuvântului „stigma” pentru a indica acele semne fizice care caracterizează ceea ce este neobișnuit și criticabil în condiția morală a celui care le poartă. Aceste semne erau gravate cu un cuțit sau imprimate cu fierul încins pe corp, făcând clar pentru toți că persoana care le purta era un sclav, un criminal, un trădător sau, în orice caz, o persoană stigmatizată, un paria care trebuia evitat, mai ales în locurile publice.
Mai târziu, odată cu apariția creștinismului, acest termen a dobândit două niveluri metaforice.
- Primul se referă la semnele corporale ale Harului, care apăreau sub forma unor erupții ale pielii.
- Al doilea la semnele corporale ale dezordinii fizice. Acesta din urmă era o aluzie medicală la aluzia religioasă.
Astăzi, termenul este folosit pe scară largă în ceea ce am putea numi sensul său literal original, dar se aplică mai mult deficienței decât probelor fizice ale acesteia. În plus, au avut loc schimbări în tipul de deficiențe care provoacă repulsie și îngrijorare. Totuși, cercetătorii nu au făcut eforturi mari pentru a descrie premisele structurale ale stigmatului și nici pentru a oferi o definiție a conceptului însuși.
Prin urmare, pare necesar ca, la începutul acestei lucrări, să încercăm să schițăm definițiile și premisele generale ale acestuia.
Stigmatul și puterea socială
Stigmatul se află între puterea totală și cei excluși, pe de o parte, și, pe de altă parte, între diferitele „categorii” de excluși, din aceeași sau dintr-o altă clasă socială. Handicapul fizic, boala mintală, stigmatele alcoolismului, ale comportamentului criminal și ale celui „extremist” din punct de vedere politic joacă roluri diferite și paralele, unele de tip retrograd (intoleranța religioasă, reprimarea comportamentelor sexuale deviante etc.) și altele perfect aliniate cu „planul general” al sistemului.
Recuperarea bolnavului în cadrul bolii (reintegrarea sa în societate ca „ex-bolnav”), „democratizarea” terapiilor corespund foarte bine integrării unui profesor, avocat sau dansator de culoare, care devine astfel un model și, în același timp, o limită de netrecut pentru tinerii din ghetou.
Boala, comportamentul deviant, inferioritatea socială și intelectuală nu sunt termenii dialectici ai unei unități istorice; opușii lor nu sunt sănătatea, comportamentul corect și egalitatea. Acestea există doar la nivelul controlului ideologic, dar, în realitate, sănătosul este definit doar prin faptul că nu prezintă „caracteristicile” bolnavului, iar inferiorul (un termen neplăcut, în public) prin faptul că nu participă în niciun fel la gestionarea puterii
Stigmatul și identitatea negată – Viziunea lui Goffman
Stigmatul, așa cum îl explorează Goffman, nu este doar un semn al excluderii sociale, ci un mecanism de putere care definește „normalitatea” prin marginalizarea celor care nu se conformează. De la grecii antici până în societatea modernă, stigmatul a evoluat de la semne fizice la etichete sociale subtile, reflectând frica de diversitate și nevoia de control. Goffman dezvăluie că normalitatea este o construcție artificială, iar stigmatizarea, mai mult decât o judecată asupra celor excluși, dezvăluie limitele și prejudecățile societății care o creează.
Erving Goffman, în lucrarea sa Stigma: Notes on the Management of Spoiled Identity (1963), explorează modul în care societatea tratează persoanele care sunt percepute ca diferite sau „defecte” într-un fel. Goffman definește stigmatul ca o caracteristică sau trăsătură atribuită unei persoane, care îi scade valoarea în ochii celorlalți, făcând-o să fie văzută ca „mai puțin umană”. Aceste trăsături pot fi:
- fizice (cum ar fi o dizabilitate)
- de caracter (percepută ca slăbiciune morală)
- legate de apartenența la un anumit grup social (cum ar fi rasa, religia sau orientarea sexuală).
Stigmatul creează o ruptură între identitatea idealizată și cea reală a individului. Persoana stigmatizată este adesea redusă la această trăsătură și tratată ca un „altul”, ceea ce duce la excludere, discriminare și suferință personală. În plus, Goffman descrie cum cei stigmatizați gestionează aceste identități „pătate” – fie ascunzând trăsătura, fie confruntând prejudecățile.
Normalitatea ca construcție socială
Ideea centrală a lui Goffman este că stigmatul nu este doar despre individ, ci și despre relațiile sociale și felul în care societatea stabilește ce este „normal”. Stigmatizarea reflectă mai degrabă problemele societății decât ale persoanei afectate. Gândirea lui ne provoacă să ne analizăm propriile prejudecăți și să construim o societate mai incluzivă.
Erving Goffman ne cheamă să privim dincolo de suprafața aparent ordonată a ceea ce numim „normalitate”. Pentru el, normalitatea nu este o realitate obiectivă, ci o construcție fragilă, un dans al convențiilor sociale, al regulilor nescrise și al privirilor care aprobă sau dezaprobă. Este un ideal care plutește deasupra noastră, dar care apasă cu greutate asupra celor ce nu se aliniază tiparelor sale. Normalitatea devine, în viziunea lui Goffman, o oglindă distorsionată, în care societatea își vede fricile, dorințele și prejudecățile.
Stigmatele sunt umbrele pe care această normalitate le aruncă asupra celor care ies din linie, care într-un fel sau altul sfidează granițele invizibile ale acceptabilului. Ele sunt rănile invizibile care nu dor doar trupul, ci mai ales sufletul. O cicatrice, o dizabilitate, o alegere personală sau simplul fapt de a aparține unui „alt” grup devin semnele prin care societatea cataloghează, respinge și reduce o ființă întreagă la o trăsătură.
Pentru Goffman, stigmatul nu este un atribut al persoanei, ci o relație – un act de a vedea, de a judeca, de a eticheta. Este un dialog tăcut, dar apăsător, între privirea celui care stigmatizează și tăcerea celui stigmatizat. Această privire – adesea de milă, dispreț sau teamă – îl dezumanizează pe cel din față, îl transformă într-un simbol, într-un „nu e ca noi”.
Teatrul ipocriziei sociale
Și astfel, în numele normalității, relațiile sociale devin un teatru al ipocriziei. Interacțiunile „normale” ascund adesea distanțe imense, ziduri nevăzute ridicate din prejudecăți și frică. Cei care sunt priviți drept „normali” poartă adesea măști – pentru a nu fi descoperiți, pentru a nu atrage la rândul lor stigmatul. Cei stigmatizați, pe de altă parte, se confruntă cu umbra grea a rușinii și a dorinței de a fi acceptați, de a fi invizibili sau, dimpotrivă, de a sfida normele care îi marginalizează.
Dar Goffman nu ne lasă doar cu diagnosticul amar al acestor dinamici. El sugerează, în tăcerea dintre cuvintele sale, că o societate sănătoasă nu este cea care glorifică o „normalitate” rigidă, ci cea care își îmbrățișează diversitatea. Care privește nu cu ochiul critic al judecății, ci cu sufletul deschis al empatiei. Care recunoaște că fiecare „stigmat” poartă o poveste, o umanitate profundă, ce merită înțeleasă și onorată.
Astfel, stigmatul nu este doar o rană, ci și o chemare – o chemare către o lume mai bună, în care privirile să nu judece, ci să înțeleagă, și în care „normalitatea” să nu mai fie un standard rigid, ci un spațiu vast în care să încapă toți.
Eroarea fundamentală în interpretarea stigmatului și normalității
- Stigmatul este un produs social: Nu este o realitate obiectivă, ci o convenție creată pentru a eticheta și a exclude.
- Normalitatea este o iluzie: Nu există o „normalitate” universală, ci doar o serie de norme dictate de cei care controlează puterea și ideologia.
- Excluderea nu este justificată: Ceea ce este considerat stigmat nu este o dovadă a inferiorității, ci o reflectare a incapacității societății de a accepta diversitatea.
De ce merită să aprofundezi textul și ideile sale?
- Acest text te provoacă să regândești conceptul de normalitate și să reflectezi asupra modului în care stigmatul modelează relațiile sociale și morale. El ne arată cum istoria stigmatului a trecut de la semne fizice vizibile la excluziuni subtile, dar nu mai puțin dure. Este o invitație de a înțelege că stigmatizarea nu este doar despre cei excluși, ci și despre cei care exclud, despre puterea lor și despre frica de a recunoaște diversitatea umană.
- Prin această lectură, vei descoperi că stigmatul este oglinda unei societăți imperfecte, iar înțelegerea lui te poate transforma într-un apărător al incluziunii și al adevărului.
