Vindecarea e revolta curajoasă a sufletului tău.
Am vorbit de atâtea ori despre vindecare. Și, cu fiecare dată, m-am convins mai mult: vindecarea nu e o rețetă scrisă cu pixul pe o hârtie de cabinet. Nu e o pastilă roz luată cu apă plată, nu e o ședință de psihoterapie bifată în agendă, nu e nici măcar o plimbare în pădure cu o melodie de relaxare în căști. Toate astea pot ajuta. Dar nu sunt vindecarea.
Vindecarea e revolta curajoasă a sufletului tău.
E atunci când nu mai fugi. Când te așezi în mijlocul durerii tale, ca într-o cameră fără ferestre, și spui: „Bine. Arată-mi tot.”
E atunci când nu mai cauți să-ți pui rana într-un ambalaj estetic, ci o atingi cu mâna ta tremurândă și, în loc de scârbă sau rușine, îi spui: „Știu. Am fost acolo.”
E când nu mai întrebi „de ce eu?” ci, în sfârșit, întrebi: „Ce pot să devin din asta?”
Un vindecător? Nu e vreun guru cu haină albă și lumină pe frunte. E, de fapt, acel om care a plâns și el, ca tine. Care a dormit nopți pe podeaua durerii. Care și-a strâns bucățile cu mâinile goale și, între două respirații grele, a învățat să le iubească.
El nu vine să te repare, pentru că tu nu ești stricat.
Nu vine să-ți pună plasturi, pentru că el știe: dacă n-ai stat tu cu rana ta, nici soarele nu o vindecă.
Un vindecător nu vine să te salveze. El vine să-ți spună: „Ai uitat că știi cum se zboară.”
Și, da…
Poate că o să vrei doar „să treacă.”
Să te adaptezi. Să înghiți. Să spui „asta e.”
Dar vindecătorul din tine nu se mulțumește cu „merge și-așa.”
El transformă. El trece prin alchimia cea grea a sufletului și scoate aur din plumb.
Poartă cicatrici? O, da. Nu-i de colecție. Le are de la viață, nu din manual.
Și tocmai de aceea te poate ghida.
Pentru că, vezi tu, nimeni nu te poate însoți pe drumul vindecării tale dacă nu l-a bătut, desculț, mai întâi pe al lui.
Așadar, nu te duci la un vindecător ca la un mecanic auto.
Nu e el cel care face „ceva” pentru tine.
El doar aprinde în tine focul.
Dar tu… tu ești cel care alege să ardă în el până renaști.
Mitul vindecătorului impecabil într-o lume care încă se agață de imagini irealiste.
Când auzim cuvântul „vindecător”, ni se derulează în fața ochilor proiecții ca din filme: o ființă imaculată, mereu calmă, îmbrăcată în alb și înconjurată de o aură de perfecțiune. Cineva care nu greșește niciodată, nu se enervează, nu suferă. Un mic zeu zen care plutește deasupra zgomotului lumii.
Dar vindecătorii reali nu sunt sfinți de calendar și nici magicieni fără pată.
Sunt oameni, înainte de toate. Mai mult decât atât, sunt profund umani, poate chiar mai umani decât ne permitem noi înșine să fim.
Pentru că și-au privit rănile în față, au trecut prin nopți întunecate, au atins fundul prăpastiei și au rămas acolo suficient de mult încât să găsească un drum spre lumină.
Iar acel drum nu e nici drept, nici curat. E plin de poticneli, de noroi, de adevăruri care dor.
Adevăratul vindecător nu e cel care plutește deasupra suferinței, ci acela care a învățat să stea cu ea fără să se prăbușească. Nu e cel care nu cade, ci cel care știe cum să se ridice.
Și nu a venit să te salveze, ci să îți amintească că și tu poți traversa întunericul și te poți întoarce întreg.
Acest articol nu este o laudă adusă perfecțiunii spirituale.
Este o invitație de a privi cu ochi noi acei oameni care însoțesc, care simt, care aprind lumina în timp ce o caută și ei, la rândul lor.
Pentru că vindecarea nu vine de la cine nu a suferit niciodată,
ci de la cel care a învățat să-și onoreze propria rană ca pe o poartă sacră.
