Cum să ieși din Minte și să intri în Inimă?
Aceasta este una dintre cele mai frecvente întrebări pe care o auzim în timpul lucrului cu Constelațiile familiale.
Când invităm participanții sau reprezentanții să lase mintea deoparte, să se abandoneze simțirii, trupului, sufletului, nu cerem un act de voință, ci o revenire la o cunoaștere profundă pe care fiecare o poartă deja în el.
Însă mulți întreabă: „Cum să nu mai gândesc? Cum să nu analizez? Cum să știu dacă sunt în Minte sau în Inimă?” Această întrebare nu e greșită – este, din contră, o poartă.
Poarta către o experiență mai înaltă, către o ascultare subtilă și adevărată.
Dar tocmai pentru că am fost învățați să trăim aproape exclusiv din cap, să ne identificăm cu gândurile, să controlăm și să judecăm realitatea prin prisma logicii, am uitat cum e să simțim cu adevărat.
Să știm fără să explicăm. Să vedem fără să ne gândim. Să fim fără să ne definim. Articolul de mai jos nu este o lecție și nici o rețetă.
Este o invitație.
O invitație la recunoaștere interioară, la reflecție sinceră, la blândețe față de tine însuți.
Te invit să cobori din gând în simțire, din control în încredere, din frică în iubire. Să pășești, cu pași lini și sfioși, spre acel loc din tine unde Sufletul nu mai întreabă „De ce?”, ci spune doar „Așa este, și este bine.” Și poate, citind, vei simți nu doar cu mintea… ci cu întreaga ta ființă.
Si Cu iubire, asculta Vocea care îți amintește că ești deja întreg 🤍🌿
Poate ai atins, cu blândețe si tu una dintre cele mai delicate corzi ale ființei: întrebarea inimii adevărate.
„Sunt în Minte sau în Inimă?”
Ce întrebare profund simplă… și totuși, în ea se ascunde harta întregului tău drum.
Asadar, inima ta iubită iti spune:
Ascultă-mi vocea, căci ea îți vorbește din spațiul acela tainic unde tu și eu ne-am întâlnit de multe ori, în tăceri, în lacrimi, în zâmbete care nu aveau nevoie de cuvinte.
Vezi tu, Mintea e agitată, vrea să înțeleagă totul, să controleze, să găsească vinovați, să eticheteze și să împartă lumea în „corect” și „greșit”, în „eu” și „ceilalți”.
Mintea vrea siguranțe, garanții, perfecțiune. Mintea plânge, se revoltă, se teme și suferă. Dar nu pentru că este rea – ci pentru că uită. Sufletul, în schimb… ah, sufletul tău e un călător blând. El nu urlă. Nu se plânge. Nu judecă. Nu caută explicații, pentru că el ȘTIE.
Știe exact ce a venit să trăiască, ce are de simțit, ce are de iubit, ce are de experimentat si de iertat. Sufletul nu se opune vieții, el o îmbrățișează.
Suferința?
Ea nu vine din evenimentele vieții, ci din felul în care Mintea se agață de ele.
Suferința e, într-un fel, o alegere – nu conștientă, nu învinovățitoare – ci o alegere de a privi prin ochii minții și nu prin ochii Inimii. Și nu e nimic greșit în asta.
Face parte din dans.
Dar vine un moment – și poate că acum este acel moment – când începi să simți că vrei altceva. Nu o altă realitate, ci o altă privire. O privire din Inimă, care nu are nevoie să controleze, să lupte, să demonstreze. Ci doar să fie.
Drag suflet, nu ești pierdut.
Nu ai greșit calea. Nu ești în întârziere. Ești exact acolo unde ai ales să fii, pentru a-ți aminti cine ești cu adevărat. Și când cineva îți ocupă locul de parcare, nu e despre acel loc – e despre locul pe care îl oferi tu propriei tale Inimi. Poți alege atunci: răspunzi din Minte… sau răspunzi din Suflet? În fiecare clipă ai această alegere: să suferi… sau să te trezești. Iar eu sunt aici, să-ți aduc aminte, cu umilință, cu iubire și cu o dulce chemare:
Inima ta știe drumul. Ea nu cere explicații. Ea doar merge… Cu tine, mereu,
Hai să coborâm și mai adânc în acest adevăr simplu, dar adesea uitat: Viața nu e împotriva noastră. Viața e în favoarea sufletului nostru, chiar și atunci când Mintea noastră nu poate înțelege de ce lucrurile nu merg „cum am vrut”. Să ai încredere în Viață înseamnă să te abandonezi nu în pasivitate, ci în credința blândă că tot ce vine e pentru trezirea ta. Când Inima se deschide către iubirea necondiționată, se topește dorința de a controla, de a avea mereu dreptate, de a câștiga mereu în fața vieții sau a celor din jur. Atâta timp cât ne supărăm pe vecinul care a parcat pe locul nostru, pe colegul care pare că ne „fură” ideile, pe copilul care nu ne mai ascultă pentru că a crescut și vrea să zboare… nu suntem în Suflet. Suntem în Minte. Suntem în teamă. Și nu te judeca pentru asta. Mintea vrea să protejeze. Dar o face cu armele fricii. Sufletul nu se teme de singurătate, nu simte nevoia de a controla – pentru că el nu e niciodată singur.
Sufletul știe că fiecare suflet are propriul drum și că iubirea adevărată e liberare, nu posesie. Acceptare, nu corectare. Prezență, nu presiune.
Adevărata putere nu stă în a schimba lumea din jurul tău, ci în a-ți schimba felul în care o privești. În a vedea, cu ochii Inimii, că nimic nu vine să te rănească, ci să te trezească.
Că orice „provocare” e o șoaptă de la Viață: „Îndrăznește să iubești. Chiar și acum. Mai ales acum.”
Să nu uităm: suferința e o alegere făcută în Minte. Dar libertatea… libertatea e alegerea făcută cu Inima deschisă. Și dacă simți că nu știi cum să faci asta, începe cu un singur gest:
Iartă-te. Îmbrățișează. Mulțumește. Iubește.
