Teoria ordinelor lui Bart Hellinger, cunoscută și sub numele de constelații familiale, este o abordare inovatoare, născută în anii 1990 și dezvoltată de Bert Hellinger, un filosof, psihoterapeut și teolog german.
Această teorie se bazează pe ideea că dinamica familială și legăturile dintre membrii familiei au o influență profundă asupra vieții și bunăstării noastre emoționale.
Potrivit lui Hellinger, experiențele și traumele strămoșilor noștri pot afecta generațiile următoare, influențând modul în care ne percepem pe noi înșine, relațiile noastre și alegerile noastre.
Constelațiile familiale sunt o metodă folosită pentru a explora și dezvălui aceste dinamici ascunse, în scopul de a restabili echilibrul și armonia în cadrul sistemului familial.
Constelațiile de familie implică, de obicei, un grup de persoane, în care un participant reprezintă un membru al familiei sau un aspect al întregului sistem familial.
Prin aranjarea „stelelor” (reprezentanților), facilitatorul creează o reprezentare spațială a ordinii și dinamicii familiei. În timpul acestui proces, apar adesea informații surprinzătoare și perspective profunde asupra dinamicii subiacente, care pot contribui la soluții și la vindecare.
Aceste ordine includ principii precum apartenența, echilibrul între a da și a primi, ordinea ierarhică și recunoașterea și includerea membrilor excluși sau uitați.
Scopul final al constelațiilor familiale este de a aduce conștientizarea și vindecarea membrilor familiei, permițându-le să se elibereze de tiparele și dinamicile comportamentale disfuncționale.
Să dezvoltăm ordinele concepute de Hellinger:
Dreptul de apartenență
„Fiecare membru al unui sistem familial are dreptul de a face parte din sistemul familial, în consecință, nimeni nu poate fi exclus din niciun motiv.”
Apartenența la un sistem familial este un drept inalienabil care se dobândește prin simplul fapt că a fost conceput de doi membri aparținând unui sistem.” Dacă o astfel de apartenență este refuzată sau negată unui membru al familiei, se creează o dezordine cu consecințe chiar tragice.
Îndepărtarea, excluderea, uitarea, ascunderea existenței unui membru al familiei, indiferent de motive și cauze, necesită o adevărată reintegrare în familie, pentru a evita ca succesorii să plătească prețul excluderii cu o soartă în care vor retrăi aceeași soartă ca și strămoșii excluși.
Prin amintirea și cinstirea celor care au făcut parte din sistemul familial, sistemul se reface și se restabilește armonia și fericirea pentru întreaga stirpe.
Ierarhia, sau legea ordinii sacre
Este acea ordine ierarhică „pivotală” din cadrul unui sistem familial. Din punctul meu de vedere personal, această ordine este cea mai puțin respectată.
Copiii le reproșează părinților ceea ce nu au făcut, aceștia decid pentru ei cum trebuie să trăiască la bătrânețe, iar părinții le cer copiilor lor lucruri care nu le aparțin.
Și în relația de cuplu există cerințe care depășesc această ordine. În cadrul sistemului, „cel mare” este cel care a venit primul, cel mic este cel care a venit mai târziu.
Asta înseamnă că cel care vine primul are mai multe drepturi decât cel care vine mai târziu. Părinții, care sunt „cei mari”, au întâietate față de copii, care sunt „cei mici”. În același mod, fratele mai mare îl precede pe cel mai mic.
Pentru ca sistemul să funcționeze, este indispensabil ca ordinea să fie respectată, deoarece cei care vin după nu sunt în măsură să suporte povara durerii și a responsabilității celor mai în vârstă și care, în ordinea ierarhică, vin înaintea lor.
Dacă cineva din cadrul familiei încalcă această ordine, se creează o dezordine care, în timp, va trebui restabilită pentru a restabili echilibrul întregului sistem.
Această sarcină va cădea aproape întotdeauna în sarcina unui membru al generației următoare. Exemplul comun de dezordine care rezultă din încălcarea acestei „legi” este atunci când un fiu preia problemele și durerea mamei sau a tatălui său și îi depășește, înlocuindu-i în ierarhie, luându-le locul (un loc care nu-i aparține).
Pentru ca energia iubirii să curgă în mod natural, este necesar ca cel mic să „primească” și cel mare să „dea”. Este imposibil ca cel mic să „dea” (tocmai pentru că este mic), el va face acest lucru la rândul său și va deveni părinte când va crește, dar cât timp rămâne mic trebuie să primească toată iubirea pe care o poate primi, pentru ca atunci când va crește să poată da la rândul său fără să ceară nimic în schimb..
Pentru ca acest dezechilibru să fie reparat, fiecare trebuie să își recunoască locul, fiecare trebuie să respecte ierarhia, clarificând aspectele fundamentale, cine trebuie să dea și cine trebuie să primească, fără a judeca, fără preconcepții și depășind limita convingerilor.
Aceeași ordine se aplică și în relația de cuplu, unde cuplul are prioritate față de maternitate și paternitate.
Echilibru între a da și a primi
în cadrul sistemului familial există atunci când este respectată regula conform căreia părinții dau cu dragoste, fără a aștepta nimic în schimb, iar copiii primesc cu recunoștință, fără a se plânge sau a judeca părinții și ceea ce au primit.
Cel mare „dă” la bine și la rău, iar cel mic „primește” la bine și la rău. În consecință, tot ceea ce se primește trebuie primit cu recunoștință, fără durere de către cel mic, care trebuie să conștientizeze că tot ceea ce a primit de la părinți a fost ceea ce a avut nevoie pentru a crește și evolua. Acest tată și această mamă au fost cele mai bune lucruri posibile.
Pentru el, nu exista o altă alegere pentru a se naște, a crește și a experimenta viața.
Echilibru în relația de cuplu
este exact opusul, deoarece partenerii sunt egali ca adulți. Echilibrul în acest caz apare atunci când schimbul este echitabil, 50/50, când se dă și se primește în mod egal, ținând cont de diversitatea, caracteristicile și singularitatea fiecăruia dintre cei doi. Ne acceptăm unul pe celălalt așa cum suntem, ne compensăm reciproc, ne respectăm reciproc.
Dacă nu se ține cont de această regulă, ne aflăm în fața unui cuplu bazat pe proiecție. Dacă soția caută un tată în soțul ei sau dacă soțul caută o mamă în soția sa, ei vor primi fără să dea vreodată și asta înseamnă să nu-și asume responsabilitatea vieții, pentru că se află încă într-o relație de dependență și de nevoie.
Într-un cuplu, nu este posibil ca o singură persoană să își asume responsabilitatea pentru o alegere sau să experimenteze singură durerea sau suferința. Pentru ca să existe un echilibru, toate acestea ar trebui să fie împărtășite.
Datorită unei Constelații, putem vedea dacă relația este dezechilibrată și putem încerca să o readucem în echilibru. Pentru ca acest lucru să se întâmple, fiecare trebuie să își asume partea sa de durere și responsabilitate, indiferent de tipul de problemă: sfârșitul unei relații, un eșec economic, moartea unui copil etc.
Există și alte dinamici inconștiente care ne influențează viața. Ele sunt ca niște promisiuni sau jurăminte de loialitate făcute la nivel inconștient față de familia noastră.
Loialitatea în familie
care, în timp ce protejează membrii familiei, creează, de asemenea, o limitare, o barieră care împiedică realizarea deplină a sinelui pentru membrii individuali.
Loialitatea familială este involuntară și chiar inconștientă, este un impuls inconștient motivat de iubire și de ideea că destinul este împărtășit și că este egoist să te ocupi doar de tine însuți.
Allora si sceglie di occuparsi e farsi carico della felicità di tutti. Questo si rivela ad essere l’errore di base, perché soltanto realizzando il proprio destino si contribuisce alla salute dell’intero sistema.
Iubirea oarbă
este acea formă de iubire necondiționată, care determină în mod inconștient săse ia asupra sa durerea și soarta unui membru al familiei.
Este un mecanism care declanșează sentimentul de sacrificare a propriei existențe în favoarea altuia, cu falsa iluzie de a putea salva pe toată lumea, ceea ce ne condamnă, din păcate, la o viață de singurătate, eșec, boală și, în cel mai rău caz, la moarte.
Din nefericire, ordinele sunt încălcate, dar acest lucru se face întotdeauna din dragoste. Această încălcare este întotdeauna dictată de o iubire inocentă, probabil pentru că în cultura și religia noastră, această iubire a fost întotdeauna considerată iubirea supremă, precum cea a lui Isus care „și-a sacrificat viața pentru noi”, pentru a ne elibera „de păcat” și care, ca răsplată, a câștigat raiul.
În mod similar, ni s-au transmis principiile de viață, ca și necesitatea sacrificiului, fără a ni se explica faptul că numai în realizarea propriului sine se dezvăluie divinul și se poate trăi fericiti.
